header-photo

Ce cred copii despre despartire si divort?

Cum se simt copii prinsi intr-o despărţire,divorţ

Despărţirea părinţilor se află în fruntea listei de griji din cursul copilăriei.In general, copiii nu vor ca părinţii lor să se despartă. Indiferent cât de nesatisfăcătoare ar fi relaţia, indiferent la câte scandaluri au fost martori, aceasta este singura viaţă de familie pe care o cunosc şi mediul familiar le conferă siguranţă. La fel cum unele cupluri se tem să facă pasul despărţirii şi să înfrunte un viitor incert, pentru copii, ideea despărţirii este înfricoşătoare. Ceea ce îi îngrijorează depinde de vârsta şi de împrejurări. Copiii foarte mici se pot simţi pur şi simplu îngrozitor de confuzi. Unde vor locui? Cine va avea grijă de ei? Unde pleacă Tati şi de ce? De ce plânge Mami tot timpul? Copiii mai mari au propriile lor griji - cum ar fi ce vor spune prietenii sau profesorii. Despărţirea şi divorţul îi fac cu certitudine pe copii să le fie frică şi să se simtă neprotejaţi. La urma urmelor, îşi spun ei, dacă Tati ne-a părăsit, ce ar putea să o împiedice şi pe Mami să facă acelaşi lucru? Copiii mici au adeseori impresia că despărţirea trebuie să se fi produs, cumva, din vina lor. Poate că dacă n-ar fi fost răi, Tati n-ar pleca...

Experţii în creşterea copiilor şi consilierii de cuplu recomandă cu toţii cât mai multă onestitate cu putinţă faţă de copii atunci când apare ruperea unei relaţii. Evident, marea majoritatea părinţilor vor să reducă la minimum suferinţa prin care trec copiii lor. Cu toate acestea, trebuie să admiţi faptul că şi copilul tău va suferi. Numai în cazurile în care unul dintre părinţi este deosebit de violent şi se dedă la abuzuri – cazuri clin fericire foarte rare - astfel încât copiii se tem de el, despărţirea devine o uşurare pentru copii.

Rămâi în continuare părinte

Indiferent care ar fi împrejurările ruperii relaţiilor, trebuie să le explici copiilor că nu este vina lor şi că ambii părinţi îi iubesc în continuare. Nu contează cât de des le spui acest lucru, ceea ce contează cu adevărat este să reuşeşti săi faci să-ţi recepţioneze mesajul. Indiferent de partea cui a fost dreptatea în privinţa despărţirii, indiferent cât de rău s-a purtat unul saualtul dintre părinţi, indiferent cât de nerespectaţ şi de trădat se simte fiecare, amândoi sunt în continuare părinţi şi nimic nu poate să schimbe vreodată această situaţie. Este bine să-i anunţaţi pe copii împreună şi să fiţi primii care le dezvăluie acest lucru, înaintea oricui altcuiva. Cu excepţia cazului în care sunt foarte mici - însă chiar şi copiii foarte miciobservă mult mai multe decât ne-am putea închipui – este posibil ca ei să fi simţit de la o vreme că ceva nu este în regulă şi erau îngrijoraţi şi înfricoşaţi fără să ştie, de fapt, de ce anume. Va trebui să adaptaţi explicaţiile în funcţie de vârsta copiilor şi de capacitatea lor de înţelegere. Făcând acest lucru împreună, indiferent cât de greu ar fi, înseamnă că nu va trebui ca ei să ia partea cuiva. Acest fapt este important, pentru că ei vă iubesc pe amândoi. Poate să sune ciudat, însă o persoană poate să fie un părinte perfect, indiferent cât de nepotrivit sau de inadecvat ar fi ca soţ, soţie sau partener de viaţă! Ai putea să spui ceva degenul „Tati şi cu mine am trăit foarte fericiţi împreună şi am hotărât că fiecare am fi mai fericiţi dacă am trăi în case diferite." Este o afirmaţie cinstită, directă şi îi introduce pe locpe copii în situaţie. Pe de altă parte, este un lucru pe care până şi copiii cei mai mici îl pot înţelege. Este posibil să fie şocaţi, să plângă, să rămână tăcuţi sau să pună întrebări, aşa că este bine să vă gândiţi dinainte care vor fi noile aranjamente de viaţă. Chiar dacă nu întreabă pe loc, copiii vor dori să ştie ce se va întâmpla cu ei. Unde vor locui, unde vor dormi, cine va avea grijă de ei, vor mai merge la aceeaşi grădiniţă sau la aceeaşi şcoală? Pot să-şi ia cu ei fratele/ sora/pisica/hamsterul? Ce se va întâmpla cu Tati, dacă el este cel care se mută? îl vor mai putea vedea, şi când? Este posibil să fie necesar să tot repeţi răspunsurile pe care le-ai dat copiilor, cu nenumărate îmbrăţişări şi sărutări, ca să poţi avea siguranţa că au înţeles ce se va întâmpla.

Cum reacţionează copiii la divorţ şi despartiré

Şocul, anxietatea, durerea, furia, agresivitatea – întreaga gamă a emoţiilor prin care trec adulţii când încearcă să facă faţă unei schimbări cu totul nedorite - îi pot afecta şi pe copii.Copiii mici pot reveni la faza primei copilării, reîncepând să-şi sugă degetul, să ude patul, să plângă şi să aibă toane. Copiii mai mari şi în special adolescenţii se pot închide în ei, recurgând mai curând la prieteni decât la tine pentru a căpăta ajutor. Această situaţie se poate dovedi dureroasa, mai ales într-o perioadă în care tu însuţi te simţi vulnerabil. Nu-ţi poţi obliga copiii să vorbească cu tine - caută numai să le oferi ocaziile să o facă. Acceptă-le sentimentele. Dacă îţi spun că se simt răniţi şi furioşi, că nu vor ca Tata să plece şi dacă nu înţeleg de ce Mama şi Tata nu mai pot locui împreună, trebuie să accepţifaptul că exact asta simt. Este în regulă să plângi, iar ei să vadă că şi pe tine te îndurerează ceea ce se petrece. Cere ajutorul familiei şi al prietenilor, astfel încât atât tu cât şi copiii să primiţi cât mai mult ajutor cu putinţă în această perioadă dificilă.

Ce anume ar fi de ajutor?

Nimic nu poate îndepărta complet durerea şi anxietatea însă există moduri de a face astfel încât destrămarea familiei să fie mai puţin traumatizantă pentru copii. în cadrul unui studiu întreprins de Fundaţia Joseph Rowntree în 2001, asupra unui număr de 460 de copii intervievaţi în legătură cu despărţirea părinţilor şi schimbarea familiilor, s-a ajuns la următoarele concluzii: • majoritatea erau confuzionaţi şi tulburaţi şi au recunoscut că li se spuseseră foarte puţine lucruri în privinţa celor ce se petreceau şi a motivelor; • bunicii şi prietenii erau principalii confidenţi ai copiilor în cursul săptămânilor care urmau despărţirii; • problemele de acomodare erau mai frecvente în cazul copiilor care erau atraşi în conflictele dintre părinţii naturali şi părinţii vitregi; • multor copii le era dor de părintele de care erau despărţiţi şi tânjeau să-l vadă mai mult, voiau să se întâlnească pentru mai mult timp în cursul sfârşitului de săptămână, având în vedere timpul scurt care putea să fie acordat comunicării în cursul săptămânii, din cauza şcolii; • peste jumătate dintre copiii cu două cămine aveau sentimente pozitive în privinţa vieţii lor divizate, mai ales cei care aveau un cuvânt de spus în cazul deciziilor privind drepturile de vizitare şi care se simţeau în stare să vorbească cu părinţii lor. Niciodată nu-i vei putea spune suficient de mult copilului că sunteţi în continuare părinţii lui şi că amândoi continuaţi să-l iubiţi. Fapt trist, părinţii jigniţi şi încrâncenaţi îşi folosesc copiii ca arme, fără să vrea. Unii taţi se simt eliminaţi din viaţa copilului lor. Unii consideră că vizitele sunt neobişnuit de încordate şi de artificiale, având în vedere că sunt obişnuiţi să îşi vadă tot timpul copilul. Alţii urăsc faptul de a fi priviţi drept „portofele pe picioare" aşteptându-se de la ei să plătească întreţinerea copilului pe care le este interzis să-l vadă. Dacă tatăl pleacă sau îşî găseşte pe altcineva şi nu-şi întreţine copilul sau dacă nu este o persoană de încredere în privinţa vizitării, unele mame or să spună „In regulă, asta este" şi să facă tot posibilul ca el să nu-şipoată vedea deloc copilul. Unii copii insistă singuri asupra faptuluică oricum nu vor să-şi vadă tatăl, acesta fiind de regulăfelul lor de a le arăta părinţilor că sunt nefericiţi şi furioşi din cauza celor întâmplate. Este de înţeles ca oamenii care se simt jigniţi să vrea să pedepsească pe cineva sau să caute răzbunare... dar mai  gândeşte-te. A-i interzice copilului să-şi vadă tatăl pe care îl iubeşte înseamnă să-l pedepseşti şi pe el, nu doar pe tată. Vizitele nu ţin neapărat de dreptul tatălui, ci de dreptul copilului,de dreptul acestuia la continuarea unei relaţii cu părintele care nu mai locuieşte la aceeaşi adresă ca şi el. (Desigur, acest fapt se aplică la fel de bine şi în cazul în care mama este cea care părăseşte căminul.) Nimeni nu ar putea să pretindă că ar fi simplu pentru părinţii aflaţi în curs de divorţ sau pentru cei divorţaţi să rezolve asemenea probleme vitale, pentru a le face copiilor lor viaţa mai puţin traumatizantă. Şi nici nu este. însă important este ca amândoi să vreţi binele copilului. Nu permite ca propriii copii să se transforme în arme cu care să vă faceţi rău reciproc sau să devină mici ostatici trişti-şi anxioşi, traşi de colo-colo de părinţi aflaţi în stare de război. Copiii tăi merită ceva mai bun. Destrămarea relaţiei voastre nu este vina lor.