Copilul tau este predispus la anxietate
Este prea evident să mai trebuiască să afirm că şi copiii, asemenea adulţilor, reprezintă nişte individualităţi şi că unii, în mod natural, sunt mai încrezători şi mai extravertiţi decât alţii. Mulţi copii, de la cei de-o şchioapă şi până la adolescenţi, trec prin „faze" de anxietate şi le depăşesc fără nici un fel de alte probleme. Chiar şi copiii mici trec prin experienţe emoţionale puternice, cum ar fi frica sau furia şi nu întotdeauna înţeleg sau ştiu cum să le facă faţă. Pare să existe o componentă genetică în multe cazuri de anxietate la adolescenţi. Dacă părinţii îşi fac o mulţime de griji, pot să le transmită copiilor lor ideea că lumea este un loc înspăimântător. Aceasta nu înseamnă, desigur, că dacă ai un micuţ de-o şchioapă care se ţine scai de tine sau un adolescent timid, este numai din vina ta. Este vorba doar despre faptul că poţi face foarte mult pentru a te asigura că prin educaţie, copilul tău creşte având sentimentul siguranţei şi al încrederii în sine, indiferent care ar fi temperamentul său.Este normal şi sănătos ca şi copiii să se simtă anxioşi atunci când se confruntă cu o experienţă nouă, cum ar fi prima zi de şcoală sau o vizită la spital. „Anxietatea de performanţă" dinaintea examenelor sau a concursurilor sportive poate de fapt să îmbunătăţească performanţa, deoarece stimulează secreţia de adrenalină. Abia atunci când anxietatea pare să fi pus stăpânire pe viaţa copilului, în măsura în care îi afectează .Activităţile obişnuite şi prieteniile, aceasta devine un motiv de îngrijorare.
De ce anume se tem copiii?
Până în jurul vârstei de doi ani, cele mai obişnuite subiecte care stârnesc frica micuţului sunt cele evidente – zgomotele puternice, prezenţa unor persoane străine, despărţirea de părinţi. Copiilor mici şi celor cu vârste până la aproximativ 6 ani le este adesea frică de personaje imaginare, cum ar fi fantomele şi monştrii. Unora le este frică să doarmă singuri, le este frică de întuneric sau de anumite persoane, de câini sau ele fenomene ale naturii, cum ar fi tunetele şi fulgerele. Odată trecuţi de vârsta de. aproximativ 7 ani, multe dintre temerile lor sunt mult mai realiste. Copiilor de vârstă şcolară şi adolescenţilor poate să le fie frică să se îmbolnăvească, să se rănească, să aibă performanţe şcolare slabe, poate să înceapă să le fie frică de moarte şi de dezastre. Copiii mici pot să cadă pradă şi ei unor subiecte de frică iraţionale, dar poate să le fie frică şi de lucruri pe care nu le înţeleg. Indicii şi simptome pe care le poţi urmări La copiii de-o şchioapă - trebuie să ţii cont de temperamentul copilului şi să reţii faptul că pe toţi copiii mici îi deranjează foarte mult să fie despărţiţi de părinţii sau de persoanele care au grijă de ei, precum şi de faptul că este posibil ca, ocazional, să sufere de insomnii. Pe de altă parte, dacă micuţul tău: • nu poale să se joace cu alţi copii, • nu poate să doarmă singur, • plânge şi pare să-l deranjeze să fie lăsat singur când te duci în altă încăpere, este posibil să fie excesiv de anxios. Pentru că am ajuns la acest subiect, nu trebuie să fii îngrijorat, dacă micuţul tău are o jucărie favorită, de care refuză să se despartă. Poate să fie vorba despre un ursuleţ sau o păturică veche şi ponosită. Potrivit specialistilor este un comportament foarte obişnuit şi unii experţi consideră că micuţii care au un obiect care le asigură confortul se pot descurca mai bine în perioada de creştere decât cei care nu îl au.La şcolari - caută să-i distingi pe cei care: • sunt extrem de timizi sau lipiţi de fustele tale, preferând să stea lângă tine sau lângă învăţătoare, la şcoală,• au probleme de acomodare cu ceilalţi copii şi par să fie mai curând genul „singuratic" şi nu se avântă pe terenul de joacă,• au probleme frecvente cu somnul sau se plâng de vise urâte sau coşmaruri frecvente.La adolescenţi - nu uita că aproape toţi adolescenţii au „toane" în acest moment al dezvoltării lor fizice şi emoţionale. Lacrimile, îmbufnarea, încuierea uşii camerei lor când se destăinuie celui mai bun prieten sau jurnalului fac parte din tablou şi nu indică neapărat faptul că există o problemă gravă de anxietate. Caută următoarele indicii: • timiditate excesivă care îi face pe adolescenţi să nu fie în stare să se amestece sau să-şi dorească să se amestece cu alţii de vârsta lor; • atacuri de panică sau fobii; • supraalimentarea sau dieta excesivă; • tulburări ale somnului sau, dimpotrivă, o stare de somnolenţă accentuată;• comportament autodistructiv, cum ar fi consumul excesiv de alcool sau experienţele cu droguri.
Ce anume îi face pe copii să fie anxioşi?
Copiii care de felul lor îşi fac foarte multe griji pot să prezinte o accentuare a acestei tendinţe sub influenţa circumstanţelor in care se regasesc.Spre deosebire de adulţi, copiii sunt adeseori lipsiţi de puterea de a schimba cumva situaţia în care se află şi acest fapt poate genera, prin el însuşi, anxietate. Când nu li se spune ce anume se petrece - sau nu li se oferă suficient de multe informaţii, ori nu înţeleg ce li se spune – pot să devină şi mai anxioşi. In ansamblu, copiii sunt conservatori şi sunt adeseori înspăimântaţi de schimbare. Până şi cele mai mici schimbări în rutina zilnică le pot provoca îngrijorare, precum şi schimbările majore, cum ar fi apariţia unui bebeluş în familie, schimbarea locuinţei sau o criză în familie, cum ar fi o îmbolnăvire sau despărţirea părinţilor. Tensiunile şi certurile din familie pot să aibă efect chiar şi asupra copiilor foarte mici, ducând la iritabilitate, planşete, atragerea atenţiei şi un comportament general răutăcios. Copiii mai mari care sunt anxioşi pot să revină la comportamente care ar fi de aşteptat din partea unor copii mai mici, cum ar fi enurezisul şi un comportament rebel şi confruntaţional.
Cum îţi poţi ajuta copilul anxios
Cele două lucruri de care au cea mai mare nevoie copiii anxioşi sunt siguranţa şi încrederea, adeseori subînţelese ca respectul de sine. Majorităţii copiilor cu tulburări, anxioşi sau chiar delincvenţi cluc lipsă de unul dintre aceşti factori sau chiar de ambii. A fi un bun părinte înseamnă să-i asiguri copilului tău o viaţă de familie plină de iubire, care să-i dea sentimentul siguranţei, să-l ajuţi pe copilul tău să înveţe regulile de comportament - să împartă cu ceilalţi, să îi respecte pe ceilalţi etc. şi să-şi cultive respectul de sine. Regulile reprezintă o parte importaantă a vieţii de zi cu zi. Ele fac posibil să ne putem înţelege unii cu alţii. De asemenea, regulile îi ajută pe copii să se simtă în siguranţă, motiv pentru care o disciplină consecventă reprezintă modul cel mai valoros de a-ţi ajuta copilul. Disciplina nu trebuie să însemne duritate, ţipat sau lovit, înseamnă pur şi simplu să te asiguri că înţelege ce anume este şi ce anume nu este un comportament acceptabil. Nu emite promisiuni - sau ameninţări - pe care nu le poţi respecta, indiferent cât de exasperat te-ai simţi. Este cu deosebire important ca ambii părinţi să respecte aceleaşi reguli, astfel incit sa nu apara gesturi lingusitoare pe linga tata pentru obtinerea unor excepţii, ca de exemplu să se culce mai târziu seara, dacă Mama a spus deja „nu"! Acelaşi lucru este valabil şi pentru doică sau persoana care îngrijeşte copilul. Dacă regula casei este „culcarea la ora şapte" sau „nici o gustare între mese" ori „clacă copilul nu-şi mănâncă legumele nu capătă budincă", copilul tău va şti exact în ce poziţie se află. Copiii cărora nu li se pun în vedere limite clare, astfel încât uneori li se permite să se dezlănţuie în vreme ce alteori sunt plesniţi sau trimişi la culcare devreme sunt cei mai expuşi la a deveni anxioşi. Ei trebuie să ştie că Mama şi Tata spun exact ce gândesc şi gândesc ceea ce spun, iar comportamentul corespunzător atrage după sine recompense. în mod evident, regulile trebuie să se schimbe pe măsură ce copilul creşte. Orele de culcare mai târzii şi mai multă independenţă sunt privilegiile pentru copiii mai mari, însă chiar şi adolescenţii care nu vor să asculte de nimeni trebuie să ştie că aceste limite există. Psihologii specializaţi pe problemele copiilor subliniază că recompensarea comportamentului adecvat dă mai multe roade decât criticîle permanente şi că tuturor copiilor trebuie să li se dea ascultare şi să li se arate tot timpul că sunt preţuiţi şi iubiţi. In mare parte, acest gen de „meserie de părinte pozitivă" este manifestat în mod natural de către părinţii grijulii, deşi dacă ai un copil deosebit de ataşat de tine sau de anxios, s-ar putea să fie necesar să faci un efort suplimentar pentru a întări mesajele pe care i le transmiţi. O mulţime de îmbrăţişări, o mulţime de aprecieri, cât mai multă atenţie, indiferent dacă aceasta înseamnă o plimbare sau o partidă de fotbal în parc, o poveste la culcare sau pur şi simplu posibilitatea ca el să-ţi povestească ce a făcut la şcoală, toate acestea îl ajută pe copilul tău să îşi dea seama că el contează foarte mult în viaţa ta - de fapt, respectul de sine exact la asta se referă. Este foarte uşor să-i lezezi respectul de sine unui copil timid, sensibil şi anxios, chiar fără să vrei, pur şi simplu prin cuvintele pe care le foloseşti, prin modul în care le foloseşti sau prin atitudinea ta. Dacă eşti întotdeauna prea ocupat ca să-l asculţi, copilul presupune că nu are nici o importanţă pentru tine sau că spălatul rufelor ori vorbitul la telefon sunt mai importante pentru tine decât el. Copiii, şi în special adolescenţii, nu se simt prea înclinaţi să li se confeseze unor părinţi care râd de ei, îi minimalizează sau nu le iau în serios grijile şi preocupările, în unele familii se practică într-o măsură foarte mare tachinarea, de regulă bine intenţionata, dar care poate să depăşească limita de suportabilitate a unui copil foarte anxios. Dacă fiica ta adolescentă suferă din cauza unui băiat care nici măcar nu o bagă în seamă, sau a unei vedete la modă, nu-i vii cu nimic în ajutor dacă îi spui că e prostuţă sau că balta e plină de peşte. Când trebuie să-ţi muştruluieşti sau să-ţi critici copilul – şi nimeni nu poate să pretindă că n-ar trebui să o faci din când în când - există moduri de a o face astfel încât să nu-i subminezi încrederea în sine. O idee ar fi să foloseşti ceea ce psihologii numesc propoziţii „la persoana I" în loc de propoziţii „la persoana a Il-a". Aceasta înseamnă că în loc să spui ceva de genul: „Ţi-ai lăsat camera într-o stare jalnică... Eşti atât de dezordonat!" poţi să-i spui: „Chiar m-am săturat să tot fac ordine în urma ta - ştii bine că eşti suficient de mare ca să-ţi faci singur ordine în cameră". în felul acesta critici comportamentul, nu copilul, încearcă să găseşti un mijloc de a-ţi exprima aprecierea dacă copilul tău şi-a dat silinţa într-o anumită privinţă - a luat câteva înghiţituri dintr-un aliment care nu-i place deloc, s-a luptat singur cu tema la matematică - în loc să te repezi direct la ceea ce nu este în regulă. Copiii, de la cei de-o şchioapă şi până la adolescenţi, vor ca părinţii să fie mulţumiţi şi mândri de ei. Dacă sunt criticaţi în permanenţă, ajung să aibă sentimentul că nu pot să facă niciodată ce trebuie, indiferent cât de mult s-ar strădui. Aceasta este reţeta^ pentru mai puţină încredere în sine şi mai multă anxietate. îi poţi veni în ajutor copilului tău în sensul creşterii respectului de sine dacă îl poţi ajuta să descopere un lucru la care este foarte priceput, indiferent dacă este vorba despre artă, sport, cântat sau îngrijirea animăluţului familiei.