header-photo

A fi un bun parinte

 

A fi un bun părinte înseamnă să-i asiguri copilului tău o viaţă de familie plină de iubire, care să-i dea sentimentul siguranţei, să-l ajuţi pe copilul tău să înveţe regulile de comportament - să împartă cu ceilalţi, să îi respecte pe ceilalţi etc. şi să-şi cultive respectul de sine.Regulile reprezintă o parte importantă a vieţii de zi cu zi.Ele fac posibil să ne putem înţelege unii cu alţii.De asemenea, regulile îi ajută pe copii să se simtă în siguranţă,motiv pentru care o disciplină consecventă reprezintă modul cel mai valoros de a-ţi ajuta copilul. Disciplina nu trebuie să însemne duritate, ţipat sau lovit, înseamnă pur şi simplu să te asiguri că înţelege ce anume este şi ce anume nu este un comportament acceptabil. Nu emite promisiuni - sau ameninţări - pe care nu le poţi respecta, indiferent cât de exasperat te-ai simţi. Este cu deosebire important ca ambii părinţi să respecte aceleaşi reguli, astfel încât să nu apară gesturi linguşitoare ale copilului pe lângă Tata pentru obţinerea unor excepţii, ca de exemplu să se culce mai târziu seara, dacă Mama a spus deja „nu"! Acelaşi lucru este valabil şi pentru doică sau persoana care îngrijeşte copilul. Dacă regula casei este „culcarea la ora şapte" sau „nici o gustare între mese" ori „clacă copilul nu-şi mănâncă legumele nu capătă budincă",copilul tău va şti exact în ce poziţie se află. Copiii cărora nu li se pun în vedere limite clare, astfel încât uneori li se permite să se dezlănţuie în vreme ce alteori sunt plesniţi sau trimişi la culcare devreme sunt cei mai expuşi la a deveni anxioşi. Ei trebuie să ştie că Mama şi Tata spun exact ce gândesc şi gândesc ceea ce spun, iar comportamentul corespunzător atrage după sine recompense.în mod evident, regulile trebuie să se schimbe pe măsură ce copilul creşte. Orele de culcare mai târzii şi mai multă independenţă sunt privilegiile pentru copiii mai mari, însă chiar şi adolescenţii care nu vor să asculte de nimeni trebuie să ştie că aceste limite există. Psihologii specializaţi pe problemele copiilor subliniază că recompensarea comportamentului adecvat dă mai multe roade decât criticîle permanente şi că tuturor copiilor trebuie să li se dea ascultare şi să li se arate tot timpul că sunt preţuiţi şi iubiţi.In mare parte, acest gen de „meserie de părinte pozitivă" este manifestat în mod natural de către părinţii grijulii, deşi dacă ai un copil deosebit de ataşat de tine sau de anxios, s-ar putea să fie necesar să faci un efort suplimentar pentru a întări mesajele pe care i le transmiţi. O mulţime de îmbrăţişări, o mulţime de aprecieri, cât mai multă atenţie, indiferent dacă aceasta înseamnă o plimbare sau o partidă de fotbal în parc, o poveste la culcare sau pur şi simplu posibilibitea ca el să-ţi povestească ce a făcut la şcoală, toate acestea îl ajută pe copilul tău să îşi dea seama că el contează foarte mult în viaţa ta - de fapt, respectul de sine exact la asta se referă. Este foarte uşor să-i lezezi respectul de sine unui copil timid, sensibil şi anxios, chiar fără să vrei, pur şi simplu prin cuvintele pe care le foloseşti, prin modul în care le foloseşti sau prin atitudinea ta. Dacă eşti întotdeauna prea ocupat ca să-l asculţi, copilul presupune că nu are nici o importanţă pentru tine sau că spălatul rufelor ori vorbitul la telefon sunt mai importante pentru tine decât el. Copiii, şi în special adolescenţii,nu se simt prea înclinaţi să li se confeseze unor părinţi care râd de ei, îi minimalizează sau nu le iau în serios grijile şi preocupările, în unele familii se practică într-o măsură foarte mare tachinarea, de regulă bine intenţionate, dar care poate să depăşească limita de suportabilitate a unui copil foarte anxios. Dacă fiica ta adolescentă suferă din cauza unui băiat care nici măcar nu o bagă în seamă, sau a unei vedete la modă, nu-i vii cu nimic în ajutor dacă îi spui că e prostuţă sau că balta e plină de peşte. Când trebuie să-ţi muştruluieşti sau să-ţi critici copilul -- şi nimeni nu poate să pretindă că n-ar trebui să o faci din când în când - există moduri de a o face astfel încât să nu-i subminezi încrederea în sine. O idee ar fi să foloseşti ceea ce psihologii numesc propoziţii „la persoana I" în loc de propoziţii „la persoana a Il-a". Aceasta înseamnă că în loc să spui ceva de genul: „Ţi-ai lăsat camera într-o stare jalnică... Eşti atât de dezordonat!" poţi să-i spui: „Chiar m-am săturat să tot fac ordine în urma ta - ştii bine că eşti suficient de mare ca să-ţi faci singur ordine în cameră". în felul acesta critici comportamentul, nu copilul, încearcă să găseşti un mijloc de a-ţi exprima aprecierea dacă copilul tău şi-a dat silinţa într-o anumită privinţă - a luat câteva înghiţituri dintr-un aliment care nu-i place deloc, s-a luptat singur cu tema la matematică - în loc să te repezi direct la ceea ce nu este în regulă. Copiii, de la cei de-o şchioapă şi până la adolescenţi, vor ca părinţii să fie mulţumiţi şi mândri de ei. Dacă sunt criticaţi în permanenţă, ajung să aibă sentimentul că nu pot să facă niciodată ce trebuie, indiferent cât de mult s-ar strădui. Aceasta este reţeta^ pentru mai puţină încredere în sine şi mai multă anxietate. îi poţi veni în ajutor copilului tău în sensul creşterii respectului de sine dacă îl poţi ajuta să descopere un lucru la care este foarte priceput.

Importanţa comunicării

Copiii se pot simţi cu adevărat în siguranţă şi încrezători nurmii când ştiu ce anume se petrece în lumea lor. Desigur,părinţii încearcă adeseori să-şi protejeze copiii, cu cele mai bxme intenţii. Dacă este vorba despre o problemă sau o criză în familie, cum ar fi pierderea slujbei, schimbarea locuinţei, o îmbolnăvire sau despărţirea părinţilor, este necesar ca şi copiii să fie menţinuţi în tablou. Chiar şi copiii foarte mici simt că ceva nu este în regulă şi încep să fie chiar şi mai anxioşi dacă nu li se spune ce este pe cale să li se întâmple şi lor. Vom discuta mai aprofundat despre crizele din cadrul familiei în capitolele următoare, însă ceea ce este important de reţinut este că tu, în calitate de părinte, eşti cea mai potrivită persoană pentru a-i spune copilului ce se petrece şi să-i dai toate asigurările că, dacă există o problemă, nu e din cauza lui. Copiii pot şi chiar iau asupra lor vina pentru orice, începând cu îmbolnăvirea unui frate sau a unei surori şi până la divorţul părinţilor şi trebuie să fie asiguraţi în permanenţă că nu sunt responsabili sub nici o formă în aceste situaţii.